A fost, din punctul meu de vedere, ca jurnalist, cel mai fair președinte al României. Niciodată nu ai fi auzit din partea lui șobolănii, intervenții, chestii subterane făcute unui jurnalist. Și am fost câțiva care i-au dat bătăi de cap la Cotroceni. Ion Iliescu era tipul de om care dacă avea ceva – ți-o spunea în față. De față cu toți. Nu suna la șefi să te sape, să te pârască, nu. Era asumat. Era sincer. Citea oamenii din prima. Lupta cu argumente. Și asta a contat mult. Am bătut țara și planeta mulți ani cu Ion Iliescu. Multe campanii electorale și nu numai. Zi de zi. Cu Constantinescu mai puțin, și ulterior cu Traian Băsescu. 12 ani în total. O mică viață de om. Ne-am contrat, ne-am împăcat, ne-am certat pe PSD, iar ne-am împăcat, ne-am respectat. Ultimul mandat a fost cel mai fructuos, cel mai greu și cel mai clarificator pentru el. Este omul de stat care a băgat România în NATO, care a băgat România în UE, care a recunoscut Holocaustul, care a bătut Maramureșul cu Elie Wiesel, care a adus cel mai mare desant de jurnaliști americani – în premieră – să cunoască România și care a făcut Snagovul. Nimeni n-a mai reușit așa ceva. A pus România – cu toată puterea lui – pe drumul cel drept. Și asta a contat enorm. A avut și umbre – mineriada, revoluția. Tot timpul se enerva când idioții spuneau că nu a fost revoluție, ci lovitură de stat, tocmai pentru a lovi și în Ion Iliescu. Adevărul este că în România a fost o Revoluție, indiferent ce ar spune oricine, părinții noștri au săvârșit-o și au participat la ea. Mineriada – a fost o greșeală, pe care a încercat s-o îndrepte, dar nu mai era nimic de îndreptat. Ulterior, România a avut și alte mineriade, pentru că minerii erau o forță – la acea vreme – folosită politic. Așa cum o „mineriadă” sinistră a linșajului săvârșește acum și mizeria deversată de USR. Să ideologizezi moartea și să o folosești ca armă politică – falsificând realitatea în fața noilor generații – mi se pare cel mai scârbos lucru la care am asistat în toți acești peste 30 de ani post decembriști. Mi-a mai plăcut la Ion Iliescu că era un om simplu. Realmente simplu. Fără fasoane. De când era la Cotroceni, venea acasă la prânz – să ia masa. Dacă îl apuca prânzul în Cotroceni – plătea masa. Separat. Din banii lui de președinte. Asta doar ca un mic exemplu. Nimeni nu a mai făcut așa ceva. De aici am plecat și am ajuns în 2024 la nesimțirea maximă a unui vremelnic șef de stat. Doamna Nina a fost iubirea vieții lui. I-a despărțit doar moartea. Pentru că doar moartea te poate separa de lumina ochilor tăi. S-au iubit de tineri până în ultima zi. Au fost realmente inseparabili. Yin si Yang în real life. Doamna Nina nu a clamat niciodată poziția de prima doamnă în stat. Ion Iliescu citea mult, scria mult, comenta, era atent la tot, îmi explica acum peste 15 ani despre schimbările climatice – când nimeni nu discuta așa ceva, era pasionat de orice era nou, de trenduri internaționale, la peste 77 de ani, 80, 90 de ani avea o minte extrem de deschisă. Este și primul președinte al României care a rupt bariera comunicării clasice. Sorina, mi-am făcut blog. Ce să mai zici? Iliescu și-a făcut blog, am scris. După el și-au făcut toți. La activitățile lui Ion Iliescu – de președinte și ulterior – l-am întâlnit pentru prima oară și pe Simion. Anticomunist convins. I-a scos fire albe. Și nouă odată cu Ion Iliescu. Așa că propaganda linșajului și a morții a USR poate să zică orice. Eu – noi care am fost acolo – știm adevărul. Ion Iliescu îl dispera pe Simion și invers. Simion nu poate fi niciodată legat de comunism, de ruși, de alte aberații și minciuni. El de tânăr voia ca Iliescu să dispară. Politic. De aceea tace acum. Din respect pentru moment și din a nu-și nega, oportunist, propria devenire. Ceea ce mi se pare corect. Pentru noi toți – fie că recunoaștem , fie că nu – Ion Iliescu a însemnat ceva. Pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin. Dar în noi toți „domnul Președinte” a lăsat o urmă. Pentru mine a fost, este și va rămâne mereu omul de stat care a așezat România pe drumul corect, occidental. Și care s-a luptat pentru asta. A făcut CFSN, Adunarea Constituantă, cel mai mare partid politic din România, 2 Constituții, a adaptat legea statului român la opțiunile strategice ale României, s-a luptat cu extremismul, a conviețuit cu Coposu, s-a luptat cu Regele, s-a împăcat cu Regele, a luptat cu șobolăniile din PSD, cu capitalismul de cumetrie și în final el a rămas același. Simplu, senin, deschis și…neschimbat. Stăteam cu toții în ușa Consiliului cu Brzeziński – venit special de la Casa Albă să îl ajute – și face cu ochiul și spune: hei, nu te teme, o să intrăm. Și am intrat. În UE. Erau atât de mari emoții încât inimile parcă stăteau să explodeze în piepturile tuturor. Eram nedormiți de zile, pe avioane, vai de mama noastră, și în creierii nopții am primit cu toții data aderării. A fost ceva suprarealist. Când am aflat, parcă pluteam cu toții pe un norișor. Nu ne mai era sete, foame, nimic. Ne-am întors rapid în țară cu vestea cea mare. Praga – 2002 – a fost alt moment de maximă fericire pentru România. Eram în hol, în ambasadă, el singur – în sala mare – s-a retras într-un colț și a sunat-o pe doamna Nina. Vorbea aproape în șoaptă dar avea un timbru pregnant. Dragă, mâine intrăm. Când a văzut că eram prin spatele lui, s-a supărat. Nici aici nu scap de tine. N-a scăpat că am scris imediat și am trimis știrea la ziar. Aveam confirmarea de la nivelul cel mai înalt. România scăpa de blestemul emoțiilor Madridului, intra în sfârșit în NATO. În ziua invitației de aderare a râs, făcut glume, poze, tot timpul. A fost foarte bucuros. Avea o energie și un pas, un ritm, de ne epuiza. Finalul a fost George W. Bush la București și-un curcubeu istoric. A fost respectat internațional, adulat și contestat pe măsură. Pentru că Ion Iliescu a fost o epocă. În care ne regăsim noi toți. Știți, la sfârșitul vieții – fiecăruia dintre noi – contează ce lași în urmă. Lași dezastru sau lași lumină. Lași vorbe sau lași fapte concrete. Lași hău sau lași construcție. Lași un drum strâmb sau drum drept. Primul om de stat al României libere care a fost împușcat razant pe holul acoperit cu sticlă al Televiziunii Libere ( ceea ce puțină lume știe) – ne-a lăsat pe noi toți să-l judecăm LIBER. Și asta este cel mai important. Drum lin și bun, Domnule Președinte. Cu toții ne vom reîntâlni. Acolo, Sus! Noi toți vom fi judecați pentru ce lăsăm în urmă atunci când nu vom mai fi. Sorina Ruxandra Matei