„Omul-n viață când greșește și tot nu se potolește, singur groapa-și sapă.” Versurile lui Ioan Marcu lovesc direct în realitatea noastră zilnică. Pentru că știm cu toții tipul: prostul ajuns tare, care confundă funcția cu valoarea și puterea cu înțelepciunea. Refrainul „Multă lume, puțini oameni” e radiografia unei societăți unde masca ține loc de caracter. Prietenii de ocazie, oamenii care îți mănâncă pâinea dar la necaz îți întorc spatele – iată portretul unei lumi care se clatină între aparență și trădare. Cântecul nu e doar satiră, e avertisment: nu toți care te ascultă îți vor binele, iar nu orice „tare” e și deștept. Într-o vreme cu șefi surzi la adevăr și politicieni beți de funcții, mesajul lui Ioan Marcu e mai actual ca oricând. Poate că aici stă puterea folclorului: să spună simplu, dar dureros de adevărat, ceea ce o sută de discursuri nu reușesc. Prostul rămâne prost chiar și cu coroana pe cap.