E liniște adâncă în sufletul lumii, iar marea Galileii își poartă unduirile ca o inimă ce tresare la chemarea Celui Veșnic. Pe țărm, printre plasele umede și vântul care mângâie nisipul, trec pașii Lui. Și glasul răsună simplu, ca o lumină ivită peste întunericul grijilor de fiecare zi: „Veniți după Mine.” Nu-i nicio filozofie aici, nicio dogmă grea, nici măcar o promisiune de slavă. Doar o chemare. Doar o privire. Și inimile încep să bată altfel. Petru și Andrei, Iacov și Ioan, oamenii mării, s-au ridicat. Au lăsat corăbiile, au lăsat peștii, au lăsat plasele, și au pornit pe urmele Lui. N-au întrebat unde îi duce, n-au cerut explicații, nu s-au tocmit pentru siguranța zilei de mâine. Au auzit chemarea și au recunoscut glasul Vieții. Așa începe minunea fiecărei chemări adevărate. Nu în zgomot, ci în liniștea tainică a inimii. Nu în siguranțe lumești, ci în încredințare deplină. Și noi, astăzi, suntem pe malul mării noastre. Cu plasele pline de griji, cu corăbiile ancorate în fricile noastre, cu oboseala adunată din alergările zilnice. Și totuși, în această Duminică a chemării, glasul Lui străbate veacurile și ne găsește: „Veniți după Mine.” Este o invitație la smerenie, la curaj, la dragoste, la slujire. Este chemarea de a deveni fii ai Împărăției, ostași ai iubirii, martori ai Învierii. Să lăsăm astăzi plasele noastre jos. Să ridicăm privirea spre El. Și să mergem. Căci drumurile Lui sunt pline de sens, chiar și când nu vedem decât pașii următori.